De mic copil, înainte de a face ceva mai bun,
înainte de a învăța să merg pe picioare,
cred că am început prin a căuta certitudini, certitudini...
Obiceiul ăsta mi-a rămas și acum când m-am făcut băiat mare.

Doamne, ce bine e să ai certitudini!
Sânt lucruri care-ți vin mai frumos decât hainele noi,
decât propria-ți piele,
sânt mai utile decât umbrela, sau invenția tiparului -
călduroase, intime și protectoare ca niște perdele.

Sânt aproape douăzeci de veacuri de când caut,
de când caut, împreună cu amicii mei, mereu,
dar până astăzi eu n-am găsit nici o certitudine
în afară de cele patru picioare ale patului meu.

Întotdeauna singur, întotdeauna mare,
din patul meu foarte cert și orizontal,
pot să văd, prin fereastra cu gratii, cerul întotdeauna albastru,
castanul întotdeauna solemn și treptele dealurilor în fundal.
Pot să urmăresc marivaudajul indecent al norilor greoi și senzuali,
pot să-mi dau seama că solemnitatea castanului vine din rădăcină,
pot să râd cu hohote de o cracă răsucită ciudat și comic în fereastră
și să primesc mesajul aerian al păpădiilor și al
gânganiilor cât o neghină.