Poemul acesta, între două versuri albe
se abate pe la țară să-și vadă mama.

Vorbesc amândoi despre medicamente,
vecini, neamuri și despre cine
a mai murit.

Se uită mirat la cireșul din curte
care a crescut între el și nepoți.

Între două semne de punctuație,
își dă întâlnire
cu universul cel mic din bucătărie
și cu cel mare care stă de obicei
în curte.

Trist ar vrea să se inspire
din friptura în sânge de pe masă,
din fumul din cafelele cu miros parfumat
și din imaginea fetelor din sat
care trec pe uliță,
măritate.

Poemul acesta,
cuprins de febra creației,
s-ar însura aici,
dar nu mai are cu cine.