De la un timp
trecutul se deschide-n gândurile mele
asemeni unui cufăr uzat și ros de carii
din care se revarsă timorată viața mea;
rădăcina ei înfiptă adânc își alimentează seva
cu doruri neîmplinite și taine dureroase
ale căror semințe au fost aruncate-n lume
de supărarea ce s-a iscat între Adam și Eva.
Aș vrea să pun capacul,
dar memoria nu se lasă păcălită
mi-a sfărâmat triumfătoare închizătoarea
și uitarea zace lângă cufăr adormită.


Viața mea, zaț de cafea acrit,
uitat de timp într-o ciobită cană,
dorurile mele, praf de sare presărat pe rană...
Somnul meu s-a intoxicat cu vise
și a murit, plin de regrete,
într-o seară frumoasă de toamnă.
Degeaba aștept cu brațele deschise,
doar vântul hoinar mă îmbrățișează
împreună cu negura ce mângâie spațiile necuprinse.
Singură, tristețea mă însoțește și mă veghează
când trec abătut și încărunțit
pe sub ferestrele casei tale, cu obloanele închise.
Nefericirea, fântână adâncă și secată,
în care se adună lacrimile ploii și zăpada,
se lărgește, devenind o baltă întunecată
din care iese șarpele depresiei să-și înhațe prada.


Sensul existenței mele s-a agățat de tine
ca fluturele de o strălucitoare lampă,
chiar dacă realitatea te-a zugrăvit în tonuri gri
și semeni c-o imagine dintr-o veche și misterioasă stampă.
Nu simți cum un val de afecțiune
vine spre tine, împins de fluxul iubirii?
De ce te cramponezi cu înverșunare de rațiune
și nu lași să se deșire-n suflet ghemul tors al fericirii?
Te osândești pentru o vină trecută,
osânda ta fiind și osânda mea,
sau ai altă taină ce mie mi-a rămas necunoscută
și nu vrei să știu de ea...
Aș vrea ca sorțile noastre să se țină de mână,
de-acum înainte să străbatem numai spații senine,
fără să ne mai lăsăm prinși în furtună
iar clipele să strălucească înaintea noastră
împletite într-o singură cunună.
Dar tu vrei?