Glasul mi-a amuțit
mîinile prinse de brațele tronului
amorțite
doar amintirea zilelor cînd
răgeam ca un leu pe pajiștea orașului
tremurau oamenii cînd deschideam pleoapele
azi cearcăne îmi umbresc vederea
ridurile oglinzile
îmi privesc doar umbra
în lumina lunii
și degetele par gheare
imboldul mă împinge afară din mine
să stăpînesc ceea ce credeam
că mi se cuvine

azi picioarele tremură
nu de teamă ci de neputință
și le urăsc trădătoarele mele picioare
cu care făceam turul orașului
fără motoare și ajutoare
urăsc pumnii cu care loveam masa de sticlă
pînă cînd cioburile se colorau cu sînge
și ideile creșteau ca o livadă
azi mă oftică neputința
mă strînge
și nu voi mai putea niciodată
niciodată

azi oglinda mi-e masă și masa oglindă
mă privesc doar în umbra ochilor
cineva să-mi întindă pielea
și mușchii
și plapuma
azi voi dormi în tindă și voi simți
chemarea ciclopilor

azi glasul meu strigă în lăuntrul obosit
pentru voi cei vii
glasul mi-a amuțit.