(Prin codrii lui Eminescu)
(15 ianuarie 1988)

Licăr liniștit de ape,
Căprioare vin s-adape,
Fluturi roi aleargă-n floare,
Zburând vesel pe cărare.

Cer senin parcă despică,
Fremătând pe-o rămurică,
Cântă o privighetoare,
Doina sa nemuritoare.

Numai codrul simte iară,
Taina viselor de-o vară,
Ce se nasc aici si mor,
Cu-al său foșnet plin de dor.

Codrule tu-mi știi durerea,
Liniștea mi-e mângâierea,
De pe-a tale ramuri multe,
Frunza poate să m-asculte.

Tu din frunze-mi faci cărare,
Plângând ramul în visare,
Nimeni rana să nu-mi știe,
Plouă vara-n frunză vie.

Codrule cu ramuri multe,
Cine stă să te asculte,
Cum îți freamătă durerea,
Când în frunze-ți lași tăcerea?