Prolog

Se naște din tăcere o muzică ce curge devreme prin ochii mei, lăsându-mi ființa să te urmarească veșnic..să-ți iubească și să-ți ascundă secretele, sa te caute in neant si sa te invie din cenușă.

Inima mea și-a născut culoarea din petalele roșii ale unei lalele zdrobite pe asfaltul incalzit. A murit o floare pentru a se naște un organ, poate cel mai prețios, a murit apoi o lacrimă pentru a se naște un curcubeu de stări. Imi e dor de ziua cand noaptea intarzie să apară si de noapte când ziua nu vrea să mă ascundă dar imi e greu și sete și dor de tine in oricare clipă căci fără de tine sunt mai puțin decât un șirag de nisip, dar alături de tine sunt culoare,sunt viață, sunt cineva pentru cineva.

Când nu-ți mai simți durerile e așa alinător, când nu mai ești in stare să faci ceva cu ele ar fi cazul să taci, să nu te mai lovești de manuscrisul ființei tale, ar fi mai bine să uiți să te mai răstorni pe fată și pe dos ca un pahar gol ce esti, căci si plin dacă ai fi tot n-ai stârni vreo umilă compasiune pentru că tot ce ești e nimic..ești cenușă ca si mine… ești cuvântul care adoarme neglijent pe jos.