eu sunt aducătorul de ploaie
aducător de cădere,
apa este limba mea
vorbesc cu cerul-n dialecte
lichide, omitem cuvinte până la tăcere,
îl fluier prin șiroaie ca prin vene
și timpul se ordonează de jos în sus
pe contrasensul ploii.

un bob înmugurit
ce-ncepe,
prescurtat, să-și picure-ntre noi
consoana tare,
rănind buza-mi rostirii,
ciocănind măsele
și-apoi mă bâlbâi cu gura plină
de natură,
cu gura plină
râd
și îmi e inima
suficient un soare
ce dă pe-afară
de raze din belșug.

iar balta
ce se lărgește sub mine e o treaptă,
tainiță cu vid,
transformarea mea în ocean
să o reflecte,
gazelele nu știu că beau din mine
cu muzică de coarne,
cum să știe dacă ele sunt o zveltețe fugind
prin savanele în care
noi doi, eu și pământeanca, ne iubeam
dând ierburile mai la o parte
la umbră de lei?

eu sunt aducător de ploaie,
eu sunt ploaie,
mă rog la cea
Deasupra-plutitoare.
mă urc la ea când doarme
cernut prin toate umezelile,
plâng amarnic pentru asta,
mă îndoliez anume,
nu rostesc foc o lună
și rostesc luna, să mi se preschimbe foc,

mă duc la ea
îi atârnă mâna pe marginea norului
i se depun ouă în palmă,
de asta plouă uneori ca și cum s-ar naște,
dar nu se naște nimeni,
doar o prefăcută rupere de apă
și mă duc la ea,
o prind,
ea nu-i lichid să mă prostească,
o prind,
scapă păsări din mână,
se duc nebunele, le cresc orizonturi,
și ne iubim dând norii mai la o parte
cum m-am iubit acolo jos
cu pământeanca,
așteptăm și leii
dar nu vin,
plouații pe pământ.