Nu am adormit în posturi, n-am tras sfori sau brăcinare,
Chir de m-au târât pe coate, cu „afetul” în spinare.
În postul de santinelă nu am moțăit vreodată,
Fiind că patria mi-e sfântă, recompensă... fără plată.
Am jurat credință sacră și-am depus un jurământ
Să fiu țării de nădejde, până voi intra-n mormânt.
Știu că multora le place să m-adulmece cum pot,
Să-mi fure credința sacră, să mă cumpere cu-n... „zlot”.
Dar eu!” Nu sunt de vânzare”, unora ce-mi vor doar votul,
Nici chiar unor „manechine” ce se dăruie cu totul.
Am crescut în vremuri grele, generate de războaie,
M-am călit precum o stâncă, pe arșiță și pe... ploaie.
Și de-aceea aș vrea Doamne! Să trăiesc până când veacul
O să spulbere mocirla, o să dea la toate leacul.
Rănile să nu ne doară, să ne vindecăm rănirea,
Dacă vrem? Avem puterea, doar aste ne e, menirea.

Nu m-a fraierit trecutul, nici prezentul n-o s-o facă,
Fiind că n-am fost o povară, nici nu am crescut în „clacă”.
Sentinelele de suflet nu au sforăit în... posturi,
Făcându-și doar datoria și credințele cu rosturi.
Nu sunt guraliv din fire, lozincar de șapte spețe
Nici un „politruc” din neamul celor cu mai multe fețe.
Nu mi-e frică nici de „gloanțe” trase din mitraliere,
Nici de bombele lansate, din „nave... croaziere”.
Viața nu mi-a fost ușoară, m-a călit precum stejarul,
Să trăiesc cu bărbăție, binele, să-nfrunt amarul.
M-am târât chiar și pe spate, si-n Furcile Caudine,
Dar viața mi-a dus pașii să râvnesc doar... spre mai bine.
Și-am învins multe necazuri, chiar cu lacrimi de văpaie,
Dar mi-am reclădit destinul, din „mocirle, din noroaie”.
Viața este mult prea dură, nu te iartă nici o clipă,
S-o înfrunți cu bărbăție! - Omule! Nu-ți fie frică.
Ea e leagănul trăirii pe acest pământ de stele,
Sunt atâtea drumuri brave, nu mergi singur peste ele.
Ai încredea în tine, vei învinge, fără frică,
Luptă precum o albină, luptă precum o furnică,
Să-ți refacă „coșul vieții, mușuroiul ce se strică”
Maltratate de puhoiul, vremilor atât de sumbre
Și de mințile bolnave ce-au căzut în... con de umbre.
De atâta vânt și ploaie, de furtuni necruțătoare,
Vom pieri fără tăgadă, precum robul la-nchisoare.
Dar... românul nu va piere, Þara nu e muribundă,
Chiar de unii o condamnă spre o veșnică osândă.
Þara mea nu e Bârlogul, unora ce au bastonul,
Ea? E leagănul de veacuri, celor mulți ce pot da „tonul”.
Și de-aceia... aș vrea, Domne, să trăiesc până când veacul,
Va zdrobi tot putregaiul, ne va da la toate leacul,
Rănile să nu ne doară, să le vindecăm pe toate,
Dacă vrem? Avem puterea, altă cale nu se poate.

Corneliu, 30.10.2009