Plânge-o fântână
Departe în câmp, lângă-o stână,
Pe cumpăna-i mână,
Ce mângâie a ei ciutură,
Pe care vântul o tot scutură
Odată cu lanțul
Oglindit în apa din șanțul,
Croit de roata căruței,
Plecată cu rodul câmpiei, spre munții,
Ce-n zare se văd,
Ca niște desene făcute pe-o pânză mânjită cu glod.
Din al ei plâns
În ciutură, apă s-a strâns
Și-așteaptă să vină,
Din lume, orice ființă blajină,
Ce poate să fie:
O neobosită albină
O oaie cu-un miel,
Un fluture zburând lângă un cățel,
Un iepure zărit de un cal
O pasăre c-un cuib așezat într-un mal.
Ea, mereu tot așteaptă,
Ca aceste făpturi să vină, setea să-și treacă
Sub cumpăna-i, ce-ncet tot se-apleacă,
Până-ntr-o zi,
Pe la prânz, dac-o fi,
Când el, al ei săpător, ca-un mire se va ivi
Și cu drag, o va privi
Și liniștit, cu a ei apă, setea-și va ostoi
Și-apoi, încet va pleca
Privind în urmă, la fântâna sa
Ce pare, o mireasă aidoma,
Iar după un timp, el va adormi,
Undeva, somn mai lung de-o zi,
Iar fântâna sa, tăcută, îl va tot jeli,
Până când și ea se va prăvăli.



10 martie-14 martie 2008.