Marea ta


Ovidiu, tu adulat, dar și nefericit exilat,
Pe acest pământ, pe care n-ai visat,
S-ajungi, înconjurat de-o lume barbară,
Îmbrăcată uneori, în haine din piele de fiară
Tu, aici ți-ai plâns tristețile,
În nopțile și-n diminețile
Din iernile lungi,
Ce aduceau lângă geamul tău;
Aprigul vânt cu omătul cel greu
Ce te împiedecau să ajungi,
La malul mării
Și să privești în largul zării,
De unde ai venit,
Pentru un timp neștiut, neîmplinit
La o poruncă augustă,
Ce te-a aruncat, lângă această margine de pustă.
Aici ai auzit uneori,
Doar țipătul pescărușilor, ce-ți dădeau fiori,
Care adeseori, și ei cad,
În această mare fără fund, fără vad
Și mor
Și ei c-un dor;
De-a mai privi odată:
O altă mare, mai frumoasă și mai puțin învolburată,
Ce poate era și marea ta!
Pe care n-o puteai uita
Și pe care cândva o priveai
Iar cu valurile ei te mângâiai
Și ea era o frumoasă mare albastră
Ca petalele unei flori dintr-o glastră
Ea era marea ta și-a voastră, o mare romană,
Marea Mediterană.