când gândește soarele, fluturii verbelor
cad pe crizanteme de obsidian, trezind
amorul eroic, infernal, al unui colibri
cu ochi tomnatici... picături de ploaie
din compas, gânduri saturniene, triste.

un opt de aramă se desface la ora șapte,
traversând izvorul din săgeata lui Apollo,
delirând prin inima de rege a calului nălucă!
și timpul se face un pântec de țipete, arbore
născând prin iluziile care duc la realitate...

el adoră să mă devoreze ca pe doisprezece,
rădăcinos și sonor înmulțind triunghiurile
cu patrulaterele, extaziat de chihlimbarul
nostalgic al evantaiului, râzând magnetic
de dublul cheii ce-mi stăpânește drumul!

6 noiembrie 2009, 21:26