(duminica închisă – ziua în care nu respiră lumina)

uneori cred că această carte
e o grămadă de gunoi
în care răscolesc flămânzii,
căutându-și câte o bucată de pâine.

iar razele —
niște bătrâne senile ce se strâng în cercuri
în fața porților —
rostind necontenit cuvinte
pe care nu le înțelege nimeni.

oricum,
perdelele azi și-au pierdut culorile,
pe când eu mi-am pus lentilele
să pot privi soarele în ochi.

femeile
au schimbat lenjeriile de paturi
dis-de-dimineață.
cearșeaful meu e destul de alb acum,
și nu mai am nevoie de acest sânge
ce-mi străjuiește sufletul.

așa că-l voi trimite înapoi,
să mai culeagă încă un măr,
până când îmi voi termina
de scris
ultima poezie.