mă opresc atunci și privesc spre tavan
ca spre o ușă, încet subtil bate în var
cerul, tu ai pus cămășile în ordine,
mi-ai șters norii de pe umeri, ai
îndreptat tabloul cu obrajii de fată,
ai aprins lumânări și ai turnat ulei în ceasuri,

dar
să nu te sperii, maria,
or să mă poarte pe umeri
rupând trupul meu de al tău
din îmbrățișarea strânsă
a lumii noastre mici, închise
între palme ca-ntr-un creuzet,
or să despartă aerul în două: cel
respirat de mine și cel
respirat de tine, atom cu atom
vor alege, vor cerceta, să nu te sperii
când vor închide ușa, să nu alergi
cu genunchii prin creta
bolovanilor, să nu săruți,
să nu săruți, maria,
degetele mele de sticlă.

oglinda foșnește intermitent pe un perete,
dirijează lumina, decolorează sângele,
prin ovalul ei lumea trece metalizată, purifică
oamenii, vezi
bărbatul mort, femeia în negru, ce altceva
mai vezi?