îmi purtam diminețile
în vârful bocancului
eram atât de munte și de iarbă
timpul însuși
în șchiopătatu-i mers
luându-mi gândurile drept reper

știam așa
cum e prea bine să știi
că nu întotdeauna
durerea cuibărită în miezul aripilor
a învins ispita zborului

dacă e așa
ei bine
dacă e așa
îmi spuneai
atunci degeaba ochii rotunzi
și mari
cât roata zării

picătură
alunecând pe sticla răsturnată a vremii
fiecare om
capăt al unei istorii
ajunsă la capătul răbdării