poezia aceasta e veche
o știu din copilărie, de pe când nu o înțelegeam,
mă ținea mama în brațe și mi-o șoptea la ureche,
timpanele aveau un mic organ cu care înregistram cuvinte
și imagini pe care le ascundeam într-un colț al inimii.
de acolo ele ies uneori, devin pur o vreme,
și recit pentru mine până mă legăn pe picioarele mamei,
până ce carnea crește peste sufletul ei tânăr
și mă mângâie și prinde glas.
acum, când vă zic, stau la sânul fierbinte,
mă spăl sub dușul lacrimilor
și e așa de bine că vreau să împart cu voi
toate volumele copilăriei mele.
mama zicea că poezia aceasta nu e scrisă de oameni
ci de zei,
că ei au coborât versurile în oameni să nu le uite niciodată,
poezia aceasta are o formă de carne
și trăiește în sine,
se ascultă de către copiii înconjurați de dragoste.
și peste mulți ani, când inima încetează să mai bată,
ea prinde carne de om pe suflet de om,
și pune timpului ritm și-l readuce în căsuța veșniciei.