Pământul e așa de mic-unul din noi ar trebui să moară,
Luând cu dânsul al său dor, făcându-l să dispară.
Și lumea e așa de tristă, că nu ne mai cuprinde
Pe amândoi, cu-a noastră ură, ascunsă în cuvinte.
Trecutul nostru e prea trist și vreau să ți-l las ție,
Să te-ncălzească uneori, dar și blestem să-ți fie,
Să mă adori c-am fost a ta, să mă urăști că nu mai sunt,
Să scapi de amintirea mea, doar când vei fi pământ.
Cu-amorul meu cel chinuit, eu am să strig la cer:
Lacrimi să ai atâtea, câtă iubire, avut-am să-ți ofer!