Mă uit la tine, chiar prin tine
De ce doar eu, ori de ce doar tu?
De ce speranța de a avea
A îmbătrânit în urma mea?

E noapte într-o zi senină, în mintea mea umilă
Ce fredonează în străine glasuri, ca o copilă
De-ai zice că-i nebună, da a înmugurit atuncea
În stația ideilor fixe, comemorată de atâția prieteni indeciși

Cobor din gând în gând, o gură bând
Din `cel noian al vitregitei lăzi, unde păstrez trecutul
În aburii neconsolării ce m-ă înconjoară, țin drumul
Același drum de odinioară ce-i presărat cu romantism de ceară

Se aud doar tocurile cum le ritmez pe strada învechită
De frunze ruginii ale toamnei, ea stă învelită
În ale amorezilor șoapte, ce plutesc încă calde
Ea tot nu doarme, priveghind pe cei ce trec, din casă-n casă

Mă uit la mine, chiar prin tine, de ce?
De ce n-am fost cum aș fi fost?
De ce n-aș fi cum aș clipi?
De ce și eu un prizonier tocit, al vremurilor agonii

Văd soarele cum mângâie un trup cam veștejit
Ca fructul crud, de mană ce-i cules
De altminteri cu aceeași vorbă stă în tindă moșul
Ce a sfidat în ale vremurilor gheare, prezentul și trecutul