Aseară, am venit în camera ta,
sub lumina candelabrului de cristal
tu nu erai, te-ai închis în obiecte,
viața s-a pierdut de tine și nu știi.
Tăcerea îmi arată o femeie indiferentă
altfel, luna nu ar intrat pe fereastră la masa de scris,
umbrele ei se tem de lumina ochilor tăi
și ușa se deschide singură
fără să intre cineva.
I-am spus să nu te mai îndepărteze,
să nu-ți mai fure din gânduri.
Ea ne iubește și-și consumă mereu
sângele său cald injectat morții.

Stăm împreuna în cea mai oribilă seară
și vom pleca dacă nu ne place,
să citim propria noastră poveste,
atât de bine, că vom sări în sus ca arși
și nici nu ne vom recunoaște tăciunii.

Nu o convingem prin îndemnuri
pe femeia indiferentă, ascunsă în carapace,
să ne împărtășească dorințele ei de iubire.
O auzisem spunând obosită:
taci și întoarce-te cu spatele să nu mă vezi,
De ce te ferești?
Nu mă feresc, mă apăr, dragule,
privirea ta înfiptă-n mine, mă poate ucide
pentru că sunt firavă și trecătoare,
dar privirea mea era dusă-n afară,
despică noaptea și puteam intra în ea
pe porțile care duc dincolo
fără să mă mai întorc înapoi.

Sunt iubite, femeia cu gânduri negre,
cu temerile noastre cele mai mari,
cu minunea care dă viață pietrei
în care-ți rămâne esența și forma.
După plecarea ultimă,
să ne prefacem în altceva
așa cum ne-au plămădit în mâini, frumoși.

Ne bucurăm amândoi de trecerea vremii,
niciodată nu ne va pierde,
mă strecor înlăuntrul tău
atât de nevăzut că uneori simt:
o sete în gura ta, o ardere în inimă,
alteori văd iubirea trăită
numai prin ochii tăi.