Povestea nebunului


*

Eternul vagabont
În zdrențuite țoale,
Înconjurat de câini
Și corbi ce-i dau târcoale,
Cu un baston în mână
Și-averea-ntr-o boccea,
Pășește-n urma celor
De dinaintea sa,
Călătoria lui
E fără de sfârșit,
Că-i drumul care-l duce
De unde a venit!
Nu are-o țintă-anume,
Nu știe ce e timpu,
Înaintând prin spațiu
Există pur și simplu!

Ca un miraj în noapte
O umbră-i iese-n cale:
E un magician
Cu bogății banale.
Hoinarul cucerește
Însă cu-a sa știință
Și-i naște-ncet în minte
Și-n suflet o dorință:
Să afle cine este
Și unde se îndreaptă,
De unde a venit
Și ceea ce-l așteaptă,
Ce trebuie să facă
Pentru-a avea putere,
Ce-nseamnă scopu-n viață,
Cum să adune-avere.
Zărește toate-acestea
În globul fermecat
Și pentru-a ști mai multe
În templu a intrat!

Timid, pătrunde-n sala
Obscură și-austeră;
Pe-un tron stă o femeie
Cu trupul de panteră,
Ea ține-n mâini o carte
Cu legile-omenești,
Dar e suficient
În ochi să o privești
Pentru a-nțelege
Că purul adevăr
Se află-n spatele
Transcendicului văl;
Iar de dorește vălul
În lături să se ducă,
Va trebui întâi
Femeia să seducă!
Dorind să facă încă
Un pas către lumină
Posedă vanitatea
Cu trupul de felină.

Întorși către origini
Chemarea o urmează,
Totul în jurul lor
Se metamorfozează!
Ajung într-o clipită
În oaza de lumină,
Cu talpa goală iarba
Sărută o regină,
Milenii îi duc trena,
Spre rege se îndreaptă
Ce-n incomesurabil
Nerăbdător așteaptă.
Privind tăcut, hoinarul
În ochii vremuiți,
A înțeles că-i sunt
Părinții rătăciți!
C-un semn Regina-mamă
Îl cheamă-n sanctuar
Și-i dă să bea secretul
Genezei din pocal,
Înțelegând de ce
Contrastele se caută,
El le asimilează
Și-i dus spre altă poartă!

Cu o privire blândă
Un preot îl primește,
Știindu-l cine-a fost,
I-arată cine este!
Cu calcule și nume
Are un teanc de liste:
Bani, glorie, putere
Sunt doar iluzii triste.

Acum c-a învățat
Ce-i rău și ce e bine
De vrea s-ajungă-n sfera
Cunoașterii divine
Va trebui s-aleagă
Ce cale să urmeze:
La scamator se-ntoarce...
Sau să evolueze?
Și cum nu mai dorește
Să fie-un neofit,
Începe un nou ciclu:
Devine-ndrăgostit!

* *
Pășind prin noapte-adâncă
La capăt de cărare,
Neașteptat, răscrucea
De drumuri îi apare;
Aicea stau și-așteaptă
Să fie cucerite
Două femei frumoase
Dar foarte diferite;
Una umilă, blândă,
În alb e îmbrăcată,
În roșu purpuriu
Cealaltă i se-arată!
Sclipind în diamante
Și cu priviri semețe,
Spre el își poartă trupul
Cu forme îndrăznețe.
Le vrea pe amândouă,
Dorința în el crește,
În spate-i îngerul,
Săgeata-și pregătește,
De va greși, el știe...
Neantul îl așteaptă!
Coboar-atunci în sine
Și-un glas îi spune-n șoaptă
Că îngerul, săgeata
Și fetele-amândouă
Sunt toate-acestea el
Și a lui viață nouă.

Nebunul se acceptă,
Supus în întregime
E-ncoronat și-n templu-i
Vin umbre să se-nchine.
Se urcă în caleașcă-i
Și prin regat îl poartă
Cai: binele și răul,
Ce într-un sens se-ndreaptă!

Mergând spre sfere, vede
Prin vamă când el trece
O doamnă elegantă
Cu o privire rece.
Tranșează în tăcere,
Pe taler ia și pune,
Când trebuie să scadă,
Când trebuie s-adune,
Rămâne-un echilibru
Ce lumea guvernează.
Nimica nu se pierde,
Nimic nu se crează,
I-o ordine secretă,
E totul măsurat,
Nu poți schimba nimic,
Iei doar ce ți-a fost dat.
Spunându-i vameșa
Că e zadărnicia,
Evită inutilul,
Înfruntă inerția.

Plonjează în-lăuntru-i
Și-n marelei deșert,
Roata destinului
Se-nvârte-ncet, încet.
Pe unii îi ridică,
Pe alții îi strivește,
Un ochi e trist și plânge
Iar celălalt zâmbește!
Privind către imperiul
Luminii spirituale,
Aude râsete:
Sunt sufletele care
Se scaldă fericite
În miere și în lapte
Că au urmat supuse
A îngerilor șoapte!
Cei ce-s duși în imperiul
De foc și sânge,urlă,
Ai morții cavaleri
I-au ispitit și-i fură,
I-aude cum cerșesc
Un strop de îndurare
Pe cei ce-au făcut omul
Uneltă vorbitoare;
Un maldăre de oase
Zărește sfărâmate,
Sunt cei ce s-au jucat
Cu vieți nevinovate
Iar cei ce de tentația
Puterii-au fost orbiți,
De flacăra mândriei
Pe rug sunt pârjoliți!
Sărmane suflete
De demoni sfâșiate,
În agonii cumplite,
Zac în eternitate!
Rămâne mut în fața
Tenebrelor urgii:
„Poți fi doar ceea ce
Ești condamnat să fii?!”

Trecut prin foc și apă
Spre-a fi purificat,
El află că destinul
Nu poate fi schimbat,
Așa că se gândește
Cum să domesticească
Leul din el și forța
Cum să i-o folosească:
Invocă moartea și-astfel
Devine moarte el,
Trecutu-l anulează,
Pătrunde-ntr-un tunel!
Lumina îl absoarbe,
Cu sferele vorbește,
Þine în mâini puterea
Și-acum o folosește,
Prin paralele lumi
Se plimbă liniștit,
Nu e nici timp, nici spațiu,
Nici început, sfârșit...
Descoperind secretul,
E om, dar e și sfânt,
Are o viață dublă:
În cer și pe pământ!


* * *
În evoluție
Un pas încă mai are;
Cei mulți nu le cunosc,
Sunt energii ,pe care,
Dacă a sa voință
Mai poate să vegheze,
Va reuși natura
Să o îngenunchieze.
Va trebui din nou
O cale să găsescă,
Limba infernului
Să nu îl ispitească!
.....................
Și cum în fața lui
Satan s-a închinat,
Se plimbă liniștit
Prin turnul sfărâmat!

Dar misiunea sa
Nu-i încă împlinită
Contemplă vasele:
Puterea-i reunită
O varsă într-un fluviu
Spre-a se elibera,
Se-oferă-ntregii lumi
Pentru a fi ca ea
Devine lună, soare,
Matricea energiei
Și a ființelor,
Atom al veșniciei.

* * * *
La entitatea sacră
Încă nu a ajuns,
I-a sa manifestare,
Dar va avea răspuns
Abia la judecată
Când va putea afla
De-i e-ncuviințat
Să vină-n fața Sa
Și dacă va primi
Acordul ca să trecă,
Va contempla de sus:
Pământ, Foc, Aer, Apă.
Doar când va cântări
În fața lui dreptatea,
Va ști de va vedea
Ființa, Unitatea!

Ce îi va mai rămâne
Atuncea de făcut
Eternului hoinar?!
S-o ia de la-nceput!