Tăcut și lin se-aude un vechi pian cântând;
Pe anticele-i clape se-așază...trist...un gând.
Un înger, o fetiță suspină-n urma ta.
Clipește, strălucind la geam, o albă stea.
În juru-i, înghețați și reci, sunt fulgi de nea,
Frumoși și triști, adânci, cum e și privirea ta.
Un clopoțel răsună cristalin; zăpadă!
În noaptea înghețată fulgi albi încep să cadă.
În casă, lângă foc, fetița plânge;
Lacrimi îi curg din ochii triști și goi,
Iar globul de cristal parcă atinge
Tăcerea ce se lasă între noi.
O voce caldă șoptește un colind fugar
Și ochii îi râd pentru al iernii dulce dar.
În brad se-aprind pe înnoptate licurici.
E frig; e iarnă de când nu mai ești aici.
Zâmbește azi fetița prin clinchete de zurgălăi,
Iar surâsul, alb și trist, apare iar; cu pașii tăi.
E feeric; lemnele trosnesc în sobă.
Afară ninge cu fulgi mari; tristețe albă.
Pianul a tăcut, rănit, de mult...
Amar fetița plânge. Eu...ascult.