Ascultam cântecul copacilor în lipsa vocii sale
Și fără gura sa, sărutul ploii savuram.
În locul său mă atingeau de flori petale
Și umbre efemere, adesea mângâiam.

Numai pereții-odăii triste mă-nțelegeau
Și numai liniștea îmi tulbura visarea.
N-aveam prieteni, fiindcă nu mă mai iubeau.
Mă-nvăluia fără să vreau uitarea.

Doar într-o clipă el îmi luase tot
Ce îmi clădisem într-o viață-ntreagă.
Mă doare numai faptul că nu pot
Să-l fac după atâta jertfă să-nțeleagă.

Cum respiram tăcută numai urma lui,
Fără să-i spun, fără să-i cer ceva
Și mi-a plecat subit, crezând că eu,
Iubeam în mare taină pe altcineva.

Îl așteptam să-i dau iertarea mea,
Credeam că va simți cândva, că a greșit,
Dar mă păstra în gând ca pe o clipă rea,
Ce-n timpul său, străină s-a oprit .

De-ar regreta și s-ar întoarce, n-aș mai vrea
Să-l iert, căci nu e cel pe care l-am visat.
Vroiam nebună doar să cred, că aș putea
Să-l schimb pe Diavol în Isusul abnegat.