de șapte luni aproape
Dumnezeu locuiește în casa mea —
din dangătul ferestrei s-a născut
ca o trezire
și s-a încolăcit
în fiecare colț al său
și în fiecare culoare.

atât de cuminte era încât
nu-și desfăcea pleoapele
decât când trebuia alăptat
sau când simțea nevoia
să-i schimbăm câte un scutec.

de câteva zile
îi curge destulă lumină din gură;
cred că au început să-i erupă dinții.

din clipa în care a sosit
i-am dat un nume
pe care nu reușește încă
să-i pronunțe
nici măcar prima literă.

Dumnezeul meu
merge de-a bușilea deja,
iar de fiecare dată
când se deschide ușa de la intrare
se îndreaptă spre ea
plângând…