Ne-am îndepărtat, un început de iarnă e acum între noi.
între mine și lume, o altă ezitare...
îți recompun chipul cu degetele și cu ochii.
se insinuează moartea în ei, deslocuindu-le timpul.


și când, cu greu, te pot privi aievea,
zdrobind-mi zilele pe care le-ai furat uitării,
găsesc pe chipul tău
insuportabila fericire.


să fie numai ceea ce eu însumi cunosc,
sau doar o premoniție?
nu te mai pot întâlni, rostul dintre noi s-a dus,
inima ta e ruptă și aud cum curge veșnicia din ea.
nu pot s-o adun din case străine.


complicând tot ceea ce știm despre regrete,
ne-am mai întâlnit o dată și nu ne-am vorbit.
n-am mai avut cuvinte să-ți lipesc de inimă,
nu pot să o repar pentru că ea continuă să bată aiurea acum,
doar în biologic.


sunt zile în care îmi este de ajuns să privesc norii
pentru a putea să știu că timpul nu vine din cer,
ci numai din noi...


îmi pare rău de lucrurile pe care nu voi avea ocazia
să mi le amintesc.
mă gândesc astăzi la tine
doar pentru că lumea nu îmi este suficientă.


sunt trist, atât de puține schimbări am văzut
și nici măcar nu ai făcut parte din ele...


îți îmbătrânesc picioarele care te-ar fi putut aduce la mine,
eu, cel care de-a pururi va rămâne tânăr,
dar care în urmele lor va fi mereu pierdut.


întors din dorință, stau și mă gândesc
cum am considerat că abia de la tine încolo
începe universul meu.