Stăteam cu George, ieri, să treacă timpul.
El se plângea de plumb, că nu-l mai doare
Și că de-un veac n-a mai gustat acea licoare
Din care-și bea Infernul și Olimpul.

Eu mă gândeam la Maia, dar cu dor nespornic
Doar mă gândeam așa...ce face, cum îi e...
Cât mai arată oare-al vieții dânsei ornic
De crucea-mi, de-o mai fi, o mângâie-n tămâie...

Și-atunci tună în suflet precum de-aș avea carne
Și am strigat pe George, dar adormise plumb
Și zgâțâiam pereții, de mai să se răstoarne

Tot descreștea sicriul, de-ajunse cât un bumb
Iar eu creșteam în mine și-atunci văzui pe Maia:
Albită-n ploaia rece, mai rece decât ploaia...