Vis
Focuri ard urlând în aurul lunii, într-un oraș încins
peste zi de soarele scurs pe unghiile mizere ale copiilor,
cerșind pe marginea înmuiată de ploaie a străzii, căutându-și
părinții prin firave colțuri de vis.
Oamenii plâng muribunzi, insule de singurătate, visează
un codru amar de pâine, sub fereastra umbrită de-un fals acord
ieșit de sub degete mugind speriate, sub tirul precupeței
visând absurd, copilul artist.
Crâmpeiul visului stins, plutește atat de trist, în ochiul peștelui, închis peste sfârșitul de mileniu, rătăcit în
sufletul părinților, mințiți de propriii copii uciși de praful
alb, fără aripi și speranțe.
Veniți , să naștem iarbă în deșert, din rana cerului stingher.