Pe străzi înguste, mânjite-n linii verzi-gălbui
Ce se preling și cad fără de cuget,
Cu pași grăbiți, ținându-vă de-un deget
Fugiți mereu... de parc-ați fi ai nimănui

Ați căutat zadarnic drumul către casă
Căci, obosiți de somnul ce v-apasă
Ați preferat să-ngenunchiați in fața Lui
Mânjiți de dor si de zăpadă, voi, doi copii ai nimănui

......s-au zbătut tâmple, au sunat clipe în orologii vechi din lemn de nuc; s-au desprins fâlfâiri de aripi din înaltul sufletului, s-a auzit apoi un clipit de gene leneșe...da, doar noi știm acel sunet de gene închise sub veghea amorțirii de bine, doar tu știi acel sunet de gene deschise de goliciunea palmei ce simte perna moale si se târăște în căutarea părului cu iz de fericire...

Fugiți copii, de parc-ați fi ai nimănui...