Gonesc să-ntemniț clipa. Șoapta frige.
Pândind un veac când ațipește viul
Îmi dăltuiesc din piatră bidiviul.
Copita nemișcată se înfige.

Văzând, tăcerea își trimite fiul -
Un vid temut ce brâul îi încinge,
Și-o noapte grea deasupra vremii ninge
De când izbânda a închis sicriul.

Acolo,-n raclă, a gemut copila
Și a deprins iubirii meșteșugul,
Întâi cu lacrimi multe, cu de-a sila

Apoi primind să îndrăgească jugul.
Iar azi, păgân de-mi mai alină fila
O face doar spre-a-i înțelege rugul