tăcerea avea urechi

strigătele au urlat în acalmie
s-au foit s-au frecat unul de celălalt
au plecat mai departe

țip ca să arunc cu ceva spre tine
iubito
să umilesc distanța
să nu-mi văd ochii zvârliți
în moartea ca o lună șubredă
și
țip să nu-ți mai văd plecarea
spinarea coastele gleznele
tocurile

tăcerea avea urechi
cuvintele se juleau la naștere de
solzii buzelor și răcneau a sânge
eu
urlu pe razele lunii la luna plăpândă

tăcerea are urechi
ascultă cuminte cu perna în brațe
cum se izbesc valurile în pereții
genunchilor mei
ca și când rotula mea
- uterul unei mări de negăsit -

cred că tăcerea are urechi
are și cearcăne până-n tălpi
trupul ei cafeniu soarbe
zborul cuvintelor și
răspunsul mut