Cățelul meu de porțelan are un ochi de zmeură și poartă ochelari de hârtie creponată.
Pe sânul drept al Corinei a crescut un portocal. Acolo stă el pitit și observă cu multă atenție la cele ce se întâmplă noaptea pe Lună, unde copiii nasc mame de frișcă și au, în loc de picioare, aripi de țurțuri care nu se topesc niciodată. Ei nu zboară nicăieri, ci stau în vitrinele magazinelor, de unde luminează până dimineața în zori, când mă trezesc să îmi cumpăr un pachet de țigări și să-mi verific cutia poștală.
Corina e fată bună și mă așteaptă cu cafea proaspătă, pe care o sorb încet de pe degetele de la picioare, ca să nu poată ea să-și dea seama de ce, așa, deodată, i-au crescut aripi de țurțuri care nu se vor topi niciodată. Ea mă privește cu ochiul ei de zmeură și mă întreabă pe un ton aproape matern: „Iubitule, vrei să-ți pun un pic de frișcă în cafea?”.
Dar eu mă prefac că nu o aud și continuu să îi sorb degetele de la picioare.

Cățelul meu de porțelan ne privește din vitrina magazinului. De acolo îl va lua noul său stăpân și vor pleca împreună pe Lună.