Undeva, departe, se zăresc
Săruturi de umbre pierdute,
Deșert, pietre, aidoma sufletului pustiu.
Lumânări stinse, suflete mute,
Spini, gropi, tăciuni... nu mai știu...

Își au emergența pe undeva
Și flori: roze, orhidei, lalele...
Ce-ar face câmpul fără ele?!
Iată și caii viselor mele!

Numai iubirea perindată
În respirația cailor mei,
Va salva un eu, un suflet de neliniște,
Încarcerat pe sub copacii de tei.

Și totuși, caii deseori, mă părăsesc,
Doar realitatea cruntă se ivește
Ca niște boboci de spini năvălesc,
Să-mi spulbere visele, mișelește...