N-am cunoscut mai sadică durere,
Nici nemilos, nici mai teribil chin,
Încât, la disperare,-o mângâiere
S-o caut într-o cupă de venin ;

Nu e calvar, nici crunte suferinți,
Să te aducă-n stare inumană,
Uitând, cât ar fi noaptea de cuminți,
Să-ți bați copiii, ziua, de pomană,

Și nu e caznă,-ncât ai accepta,
Indiferent ce tare ești de vână,
Să nu-ți mai pese, tu, în casa ta,
Cu soacra dacă stai și-o săptămână ;

Nu e tortură crudă, bestială,
Nici mai feroce,-ncât să nu ai parte
Ca pân’ s-ajungi în stare de sminteală
Să îți iubești dușmanul tău de moarte,

Și nici supliciu mult mai tenebros
Precum îl ai în albe dimineți,
Când iarăși pleci la lucru, somnoros,
În crize coborând de pe pereți ,

Dar mă-nfioară gândul, ce calvar,
Ce chin îngrozitor, ce soartă grea
Am să trăiesc de-ar fi s-o dau afar’ !...
Ca niciodat’, și-atunci să vezi belea !
Nu voi putea, căci una mai am doar,
Ca să mai trag o țuică la măsea !

Valeriu Cercel