când sunt cu tine tălpile mi se lipesc de parchet
ca de o smoală ciudată, un fel de lipici heraclit
nu mai pot merge la baie, nu mai pot aprinde țigara
stau înțepenită pe marginea patului
duc mâinile la cap, trec degetele prin păr
picioarele sunt bătute în cuie, le privesc ca pe un concept filosofic
aș putea iniția o nouă religie, o nouă formă de viață
îmi scriu pe trup epitaful și brusc ceva mișcă în mine
mă întorc pe toate părțile doar doar se oprește
nuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu
nu, este un copil, cum prematur gândești
dragă cititorule, nici măcar un poem, ăsta pâlpâie
se smiorcăie, dar acum simt înțepături, cuțite
țeste zdropite de asfalt, inimi de maimuță
decolorează cearceaful mototolit sub acest monolog
care nu este altceva decât trupul meu, nu te mira, așadar
trupul meu este un monolog, un corp ceresc care stă la pervaz
destupă amintirile ca pe o mare uitată pe masă
de cu seara și care a prins mucegai
sunt femeia ta, așa cum sunt, cu trena morții la vedere
singura șansă este ca tu să te trezești și să-mi spui
„Iubita te poți duce unde vrei”
atunci încep să mă dezmorțesc, să părăsesc încet patul
să-ți aduc cana de cafea, sunt un mecanism atașat la viața ta
un fel de extramemorie, o prelungire a nopții în care ți-ai întins
toate intestinele și toate rugăciunile
un fel de biserică personală cu antet personalizat
„acest loc sacru aparține doar Lui, nu rupeți tăcerea”
un fel de cadă unde speli singurătatea fără niciun detergent
aș putea ține loc și de mamă și de placentă
și de prăpastie și de loc de veci
îmi pun hainele pe mal și te aștept să ne bălăcim în noi înșine