nu pot să tac
când știu ce dulce e Cuvântul
când cel vechi de zile nedorind nimic
în brațele slăbănogite de reverie și tăcere
se-așează ca un miel nevinovat să strângă
doar în el durerea dezbrăcându-se de sine
albit de timp bătrânul Simeon primește
pe spicul vieții ca pe o tainică rugăciune

lumina împrăștie ademenirile întunericului
întru noua împărăție cuprinsă în Cuvânt
o lungă tăcere se așeză peste sufletele flămânzite de Înviere
bucuria cerului revărsă dincolo de temelia pământului
harul purtător de lumină

făptura se umple de izvorul iubirii
întru Întâmpinarea întregii lumi
cerurile se veselesc