E liniște aparentă sub pleoapa mea închisă de un nor.
Caut înțelesuri în visele ce dorm neîmplinite în scorburile din păduri,
mânat cu biciul de un puternic și misterios fior
ce mi-a pus jug greu, ca un stăpân hâtru, pe inimă și gânduri.
E liniște aparentă sub pleoapa mea ce vrea să adăpostească un singur dor,
fiindcă sufletul meu împărțit între două femei, arde așezat pe două ruguri,
aprinse fiecare de un foc lăuntric, tainic, mistuitor,
în vremuri diferite, când natura întinerea din nou prin muguri.
Aceeași liniște îmi ține legată desaga anilor ce-o port în spate,
iubita mea cu ochii căprui, deschide-o! să curgă amintirile dureroase din ea
și toate iluziile ce nu au putut fi de nimeni numărate,
ca să se bucure de ele doar pământul peste care trece umbra mea.
Iubito cu ochii cafenii, nu văd cum este liniștea ce se odihnește-n ei,
nici ce note muzicale, desprinse într-ascuns de pe gamă,
ai așezat pe portativul inimii tale dorind să urce la zei
să le arate chipul pe care-l păstrezi ascuns în suflet fără ramă.
Destinul ce-nvârte totul în univers pe nevăzute roți,
mi-a așternut doar un covor din flori la picioare,
însă drumul meu este despicat de dragoste și sufăr căci două sorți
cu greu pot urma unite o singură cale în lumea muritoare.