Căldură... de necrezut,
dar primăvara e aici,
și o viață ciudată
se pogoară în mine.

Un sentiment protector
preia controlul,
iar sângele-mi fuge vijelios
printre colțișoarele minții,
șoptindu-mi alene:
-Iată, ai ajuns,
la sfârșitul copilăriei,
inocenței, este timpul
să te îmbarci spre
noi călătorii,
să cauți mereu mâncare
ca mintea ta să rumege.

Ah, acest fum de dedesubt,
uscat și fierbinte,
incolor dar înșelător,
ma ridică spre alte locuri,
spre acoperișuri, spre margini
unde sinucigașii se inclină
pentru o ultimă dată.

Fantome se îngrămădesc
în spiritele fumului.
Gânduri nelegiutite
cântăresc pericolul mortalității.

Începi să te înalți cu mine.
Cine știe ce aventuri noi
stau în așteptarea sufletelor noastre?
Eu nu...

Înalță-te, înalță-te,
privește turnurile mândre,
și lumea ce li se-nchină.

Înalță-te, să fim unul,
Acum!
Cu cerurile,
cu norii,
cu materia.
Să zburăm
spre sălașuri
și țări noi,
cu vise
ce ne mângâie
mințile.
Să zburăm
până ce
vom da de zei...
Moartea-i uneori
ultimul oftat al teamăi,
așadar de ce nu am îmbrățișa
tot ceea ce-i divin?

Iar notele satirului
se risipesc în profunzimi...
Schisma dintre zei și pământ
e încă tangibilă.

Plouă suflete
în nopțile muribunde
ale orașului în extaz.