Sprânceana se întinde ca un pod
peste ochiul prin care navighează lumina și întunericul
un abur se cristalizează pe fereastra –
poartă planetară ce teleportează vederea
agățată între zenit și nadir
orizontul începe în văz
și se întinde dincolo de perceptibil
o femeie deschide toate ferestrele sinelui
și aerul țâșnește înlăuntru învâltorând misterul
creasta frunții este escaladată de un dor de vertical
funia se rupe și acesta se prăbușește
pe stânca nasului cu nările – două peșteri

un pictor îmi pictează inversul
îmi pictează ochii cu vulturi
obrajii cu plante roșii
buzele cu meduze
pe mâna stângă îmi pictează un iaht
cu degetele – catarge
pe mâna dreaptă îmi pictează un istm
pe care se plimbă doi îndrăgostiți
durerea se adună într-o cocoașă
însă pictorul o lasă așa cum e
greutatea ei mă apasă puternic de pământ
prin porii suferinței respiră neputința
ce lansează în aerul încremenit strigăte imense consecutive
metamorfozate în tunete și fulgere
flagelând corpul cu pielea acoperind planeta
cu picioarele scufundând Antarctica
și cu creștetul acoperind Polul Nord

merg invers către origini
lăuntric timpul curge invers înspre naștere
ochii văd invers
nu percep lucrurile
ci substanța lor intrinsecă
nu văd oamenii
ci ura din ei huzurind sub masca zâmbetului fals
nu văd cerul
ci Dumnezeu bărbierindu-se cu lama razelor și spuma norilor

întrezăresc printre interstiții
o altă lume cu extra-oameni
creați cu materie transcendentală
aproape perfecți aproape fără defecte
aproape îngeri aproape sfinți aproape dumnezei
mai aproape din ce în ce mai aproape
de geneza Universului
reușesc să pătrund în această lume
îmi las doar pielea acoperind Pământul
doar sfârșitul umbrind efemeritatea
și iau cu mine începutul misterul albul orbitor și neînceputul

omul este alcătuit din mai multe straturi de materie diferită
materiile din interior cresc și se transformă în stări febrile
materia din exterior stagnează în nemișcare creând din om
un zombi trist însă cu înfățișare veselă
ceea ce văd nu este omul ci umbra lui
căci omul ființează în interior
nu lumina îl definește ci întunericul
uneori am impresia că omul este orb, surd și mut
el trăiește înlăuntru racordat la emoții, anxietate și echivocuri
își mișcă corpul mort printre lucruri
materia telurică i se jupuiește de pe fațada pielii
rămân până la urmă materia divină indestructibilă
și eonii – spirite transcendentale transfigurând gândirea și intelectul
omul nu mai e om ci altceva
străin de el însuși, cineva acaparându-i matricea existențială.