Ce freamăt, ascunde lumina târzie,
ce dâre apasă pe negrul amurg,
lumina-și trimite vestita solie
spre razele nopții, ce curg.

O liniște aspră atinge pădurea,
pe cetini și tufe ce plâng,
în zare se-aude amarnic, securea,
ce zmulge un suflet din crâng.

Doar noaptea, sfioasă, se trece,
de grabă se duce-n mormânt,
și-n urmă-i durerea ce-a rece,
apasă pe bietul pământ.