Într-o scoarță de ger,
Plânsă cu lacrimi de ceară,
Cred că ai putea fi , dar,
Tocmai atunci, amintirea
Sângerează vântului iremediabila
Potecă a ruginilor de carne,
Ascunsă în zboruri
Și hrănită din speranța neputinței
De a merge;

Aud cum cazi tot mai adânc
Dincolo de mine, negăsindu-te
Nici în murmurul ultimelor
Străzi orbite;

Totuși, acum când îmi închid
Auzul simt că mă poți vedea,
Iar privirea ta mă face
Să-mi jertfesc tăcerea strigând:
„Auzindu-te mă simt
Nenăscut încă,
Dar parcă inexistența
Ta mă lasă să-mi respir dorul.”