În joia următoare ploua torențial.
Doar cruciații mai pășeau prin reverii
ca niște muguri de întuneric. Știi,
eu eram țărm de piatră, tu val.
Să-mi amintești să nu uit! Erau copacii
frații noștri puternici, dar atât de străini
pentru lumile aflate în corole de crini
prin care mișunau, microscopici, toți dracii.
Ne-am bucurat de inimile cu mâini subțiri,
ținându-se fiecare pe sine în palme,
palpitânde și roze. Bătăi ample și calme
ne pompau în vine albe neliniști, presimțiri.
Întortocheată, aspra frază, muritoarea
sub lespezile verii se năruia, târzie
ca aplecări de ierburi înalte înspre glie
sau păsări prăbușite în ceruri ca ninsoarea.