O pleoapă încolțită-n căldura soarelui de mai,

Într-o floare roz parfumată de măr,

Ale cărei petale moi dansează cu vântul,

Cântând trilul privighetorii măestre,

Prin crudul verde de frunze abia închegate pe trup.

O floare grațioasă de mac ieșită din răceala neagră a
nopții,

Apăsători stropi de rouă pe umerii mult prea mărunți și
firavi,

Învrăjbită de buruiana vecină sau încinsă de prea multă lumină.

Rodie zemoasă și dulce, frământată între buze dorite, flămânde

Sau boabă acră crescută pe ramură înaltă de viță de vie,

Biciuită de ploi torențiale în amintirile cuibărite cândva

În sâmbure de suflet, sau lovită de furtună nemiloasă

Îngenunchind fruntea senină de grea povară.

Þărână mănoasă brăzdată-n obraz de-o mare de lacrimi,

Tăinuită cu flori de argint dintr-un cer înnorat de credință.

Asta-i femeia!