Cel ce scrie poezie e o specie aparte:
Generos cu sine însuși, singur știutor de carte,
Dar, se pare, concurența nu îi e deloc pe plac
Și o simte drept în coaste ca pe coarnele de drac.
El (sau ea!) este acela ce deține adevărul
Despre scris de calitate, de ți se ridică părul,
Numai el - sau ea - se pare c-ar fi singurul din lume
Ce va duce scriitura pe cea mai înaltă culme.
Doar o minte e în centru și îi știe lumii mersul,
Restul lumii habar n-are cu ce se mănâncă versul
Și mai bine-ar fi de-ar merge cu văcuța pe tăpșan.
- Tu nu ești poet, amice, tu ești doar un grafoman!

A ajuns grafomania cea mai mare-njurătură
Ce o poate azi concepe cel c-o brumă de cultură,
Mai ceva ka cea de mamă, paște, morți și alte cele,
Care sâcâie simțirea, ca durerea de măsele.
Și cum zeul poeziei post post post postmoderniste
Este singurul ce ȘTIE limitele... pășuniste,
A scornit înc-o insultă, "făr'a prinde chiar de veste",
Însă, dragii mei prieteni, asta e altă poveste.

De te iei după proverbe, tot românul e poet,
Deși chiar și asta sună pe de-a-ntregul desuet.
Și cum azi apar pe site-uri fel de fel de literați,
Ai jura că țara noastră e azil de-alienați,
Pentru că grafomania, folosită în insulte
Aruncate-n stânga, -n dreapta, cui o sta să le asculte,
E-o tendință, patologic, de a scrie fără rost.
Că decât puțin și bine, tot mai bine-i mult și prost.
Da-i la modă să se-arunce noțiunea asta-n aer,
Cine nu o folosește e, fără-ndoială, fraier,
Cea mai cool înjurătură inventată de un geniu
Expert în literatura din cel mai recent mileniu.

Haideți să vă spun, pe bune, dragi poeți de vremuri noi,
Boala asta este veche, nu ați inventat-o voi!
Cum de unde știu? Prieteni, e un lucru evident,
Eu sunt singura prin zonă care scrie cu talent,
Eu, ce-s mai presus de toate zeitățile de lut,
Am să vă explic cum vine adevărul absolut!

Cât de lung-o fi poema, numai Dumnezeu cu mila!
Că se vede, dimineață, am uitat să-mi iau pastila.

***

Deci, să demonstrăm ideea cum că ea, grafomania,
Bântuie ca o fantomă, nu numai în România,
Ci se află pretutindeni, oriunde o bate vântul,
Și există printre genii de când lumea și pământul.

Au găsit arheologii când săpau după fosile
Roci sculptate cu grafeme, însumând sute de kile,
Și se pare că mai toate descriau, cu amănunte,
Ce-avu Sapiens la cină, câteva lupte mărunte
Cu mamuții și cu tigrii, cei cu săbii-n loc de colți,
Și vreo zece constelații adunate de pe bolți.
Timpuria omenire și-a servit din vreme drogul
Inventând în mezolitic, după cum se vede, blogul.

Mai târziu, chiar egiptenii, specialiști în hieroglife,
Printre sfincși și piramide, printre scrieri apocrife,
Ridicat-au dintre dânșii-un scrib cu mare experiență,
Ce avea pentru sculptură declarată apetență,
Și l-au pus să încrusteze, ca pentru posteritate,
Cum că nenea faraonul avea aur si armate,
Și-uite-așa pe un perete cam cât zidul chinezesc
A sculptat toți soldățeii geniului milităresc,
De l-au întrebat amicii: n-ai găsit o altă formă
Să scrii "patru milioane, îmbrăcați în uniformă"?
A răspuns scribul, în grabă, cu un zâmbet fistichiu:
"Aș avea și-alte metode, dar îmi place mult să scriu!"

(va urma)