Râd cu brațele desfăcute până la cer -
gură lacomă încercând să cuprindă universul.
În palme-mi stau ca-ntr-o balanță
deopotrivă întinderea albastră și galben-cenușiu,
tot Necuprinsul.

Dansez cu păsările
ce se-adună în pletele și la subțiorile mele
ca în crengile și scorburile pădurii,
acoperindu-mă cu iarbă și mușchi verde,
frunze cunună și flori la ureche,
cu soare, rouă, cer senin și curcubee.

Cânt până la epuizare...
Îngânând o ciocârlie,
în lupta ei cu înălțimile, inima-mi zboară
mai sus decât munții,
mai sus decât Luna,
mai departe de mine,
mai aproape de Dumnezeu.

Mă-ntreb cine sunt

Și țip...:
CINE SUNT EU?
Primăvara din văi răspunde-n ecou:
Eu..., Eu..., Eu...