Îmi pare rău… ca naiba-mi pare,
Că nu l-am cunoscut pe Mile!
“- Salut… Fărcaș.”
“- Cărpenișan.”
Să-mi scrie-n cartea vieții, file.

Da` parcă și lui i-a părut
La fel, de cumva nu mai tare…
“- Să fugi la el,
Să-i zici așa:
Că oameni buni mai sunt în zare!”

Zburat-a solul cel trimis,
Făcând slalom prin mii de rele…
Și-aterizat
Pe-al meu pervaz,
Mi-a scris, pe geam, următoarele:

“Îs suflet ce transcede moartea,
Iar Mile-al meu m-a-nsărcinat
S-alerg, să-ți zic
C-a fi om fain,
Nu-nseamnă că ești cam sonat.

Că nu te pleci să pupi în cur,
Nici că-i defect așa de mare…
Lasă-i pe ei
Să lingă tot.
Cum pute… stai la depărtare!

De ți se pare că români
Se cam preschimbă în jivine,
Dreptate ai.
Nu fă ca ei.
Să facă dânșii precum tine.

De te trag unii în vreun colț,
Să-ți vândă-un kil de șmecherie,
Tu zi-le așa…
Să mă scuzați,
N-am bani, că io scriu poezie.

S-ajuți, de poți, atât cât poți,
Pe cei scăldați în suferință.
Oameni bolnavi,
Copii flămânzi,
Și să n-aștepți recunoștință.

Este legal să fii frustrat
Când lumea toată se răstoarnă
Cu fundu-n sus.
E balamuc!
Iar haos, liniști va s-aștearnă…

Să faci ce vrei și-așa cum vrei,
Chit că-i banal sau nebunie.
E drumul tău…
Un singur drum.
Ascultă-mă, că Mile știe!”

Și-ar mai fi scris lumina vie
Ce-mi ungea slove pe fereastră,
Dar se grăbea,
Fiincă dorea
Mai multă lume să vestească.

Singur, rămas în urma ei
Gândeam… “da` io ce-i dau lu` Mile?”
Că viața lui
M-a bucurat!
Știu ce… îi dărui LacriMile…