Stătea de cerul limpede-agățat
Un fel de soare alb și lăbărțat,
Bulboană-n cer de șapte ori mai mare
Decât obișnuitul nostru soare.
Dar ca un ochi acoperit de-albeață
Avea o strălucire fără viață
Și razele lui reci păreau să vină
Din depărtări de zeci de ani-lumină.
Și mă-ntrebam din care văgăună
A haosului născător de astre
S-a rătăcit pe cerul lumii noastre
Acest gigant cu raze reci de lună.

(...)

Privirea mea aluneca-n zadar
Peste această holotă obscură;
Vedeam un furnicar de oameni, dar
Nu deslușeam o singură figură.

Parc-ar fi fost o mare vietate,
Ca mugurii aceluiași polip,
Un trup în mii de trupuri îmbinate
Și-n mii și mii de fețe-același chip.

Vorbeau... dar vorba lor îngăimată,
Din care nu prindeam nici un cuvânt,
Vuia ca marea când e zbuciumată
Sau ca pădurea vâjâind de vânt.

(...)

Și m-am uitat, uimit, în jurul meu.

Mulțimea care pân-atunci ca marea
Vuise cu frenetică putere
Acum deodată-și îndoi spinarea,
Cuprinsă de-o cucernică tăcere.

Să fie un locaș de rugăciune?
Tot căutam cu ochii primprejur
Să văd vreo cruce, niscai semilune,
Vrun astru biblic zugrăvit pe-azur,

Vrun sfinx sucindu-și enigmatic laba,
Vrun Buda țanțoș cu priviri hursuze,
Chiar și-un fetiș ca piatra din Kaaba
Tocită-n sărutări de mii de buze.

Dar nu vedeam nimic în preajma mea
Decât mulțimea ce se prosterna.

(...)

Spre cer atunci din nou am ridicat
Priviri arzând de rugă și revoltă.
- Dar soarele gigant sta nemișcat,
Ochi alb și ochi holbat pe-albastra boltă.