Citesc apoi și prin ziare
Atâtea strigăte de disperare.
Ei cred că pe aici găsesc
Ajutor pentru a lor salvare...
Alții scriu că-s stresați,
C-au rămas îndatorați...
Sunt atâția nefericiți,
Cu nevoi, toți prigoniți,
Copii în suferință,
Care caută-o ființă,
Tot un om de bine,
Căruia îi spuneți: Străine.
Printre căutătorii de joburi
Sau cei ce vor sponsori,
Un alt strigăt pe lunga hârtie,
Dar, culmea, e de bucurie.
Și cine putea să-l scrie,
Să nu ceară nimic de la tine,
Tu, care te numești Străine,
Câteodată, om de bine...
Îți spune atât: că o să vină
În aceeași țară străină...
Și credeți că s-au grăbit,
Să răspundă într-un fel,
Uitând c-au fost ca el...
Să-i ofere prima floare,
Prima lor îmbrățișare,
Prima ceașcă de cafea,
Primul pat, o canapea,
În care să se odihnească.
Atât a vrut el să găsească.
Un român să-ntindă-o mână
Și să facă o faptă bună.
Atunci, nu-ți zicea Străine,
Ci un făcător de bine...