Mă-ntemnițează-n mine aripa grea de vânt
Că poate doare drumul prea scurt pân-la greșeală:
Eu voi purta prin veacuri armură de pământ,
Mantie de uitare voi flutura cu fală.

Pe umerii de sticlă, oh! solzii vor cădea,
Ființa mea lunară cu străvezimi de ceară
Își va grupa sub porți, tenace, iarba rea
Ce otrăvește tainic nemărginita seară.

Sub orizont voi pierde la zaruri orice gând,
Obsesia eternă pierdută e, tot rece.
Când ceața-ntruchipa-va, atunci eu am să vând
Nimic din ce rămâne și totul din ce trece.