sublim ușile nopții se deschid în fumul acestei lumânări
pășesc doar cu ochii picioarele n-au învățat încă
să zboare omul din oglindă mă privește tot mai enervat
și degetele lui îmi mângâie capul

e o scenă de circ cu arlechini îmblânziți când
îmi fac patul nu mă lasă să sting lumina
după perne oamenii sunt mereu obosiți e lung
ecoul ceasului de pe perete e și mai lung drumul moliilor spre
becul aprins

trăiesc de fiecare dată aceeași noapte într-o
spirală arsă de wolfram plasat în vid
râd fără să plâng fără să râd voi scuturați
covoarele și numărați pe rând bătăile de clopot
le aruncați în treacăt

cea mai sfântă icoană e oglinda ce-o ții cu amândouă mâini
o privești și taci te privești și taci
devii un pictor absent ce nu-și poate cuprinde cu ochii
nici trupul mai ai nevoie de oglinzi pentru mozaic

e dincolo o cioară arogantă ce-a înflorit din nuferi
pentru peisajul gotic gravat în diamant
și bradul a crescut în stânga porții
de parcă tu cândva ți l-ai dorit pictat și-ai pus antenă satelit
în loc de cupolă

istorii înecate-n pahar de limonadă
n-o bei n-o știi n-o vrei îți stă în gât o calci în picioare
era ceva mai mult și totuși știai că-ți place
noaptea în care nimeni nu poate să doarmă

simți?

nervii se clatină-n vânt, nu plopul...