Durerea ta o confesezi străină
O scoți din suflet, o alungi din carne,
Îți este teamă că o să revină,
Atunci când Dumnezeu în ceruri doarme.

Apusul încă sângeră privirea,
Și flori sălbatic înfloresc la tâmple
Și crește-n umbra noastră despărțirea,
Așa cum este scris să se întâmple,

Cu junghiuri mici ne însemnăm destinul,
Și uneori le spunem pe hârtie,
Cu noi începe răsturnat festinul,
În ceasuri pline de melancolie,

Cu lacrimile-n noi întemnițate,
În stingerea amiezii către seară,
Cu întrebări de tine despicate,
Și cu răspunsuri care-or să ne doară.

Prin doruri ne mai rătăcim fierbinte,
În pulberile visurilor arse,
Și-alunecăm pe valuri de cuvinte,
Spre orizontul dimineții false,

Nimic nu e, doar soarele mai fierbe,
Și seva clocotește în copaci,
Iar florile prind ca să crească-n verbe,
Și-n șalul de la gât când îl desfaci.