Dacă închid ochii și merg înapoi
cineva îmi deschide ferestrele una câte una,
ca să respir
o dată și încă o dată,
până învăț din nou
cum e să schimbi ceva invizibil cu altceva invizibil.

Poate că primăvara vine din țara
lui a fost cândva,
din orașul fără nu, fără da,
al celor o mie de sori
printre nori
în care copiii își poartă trăirile deasupra capului, într-un balon transparent,
plutind pe o ață,
unde femeile vorbesc odată cu motanii torcând sub streașină la amiază
ori înălțându-se în aer ca pensula unui bătrân caligraf,
cu o secundă înainte de prima linie
și prima poveste,
printre caii sălbatici ce străbat străzile în goană,
seară de seară,
sub lampioanele aprinse din stelele ce mor în caleidoscop de curcubeie și miere și pucioasă
- să-i facă Evei adormite leagăn între ceruri, rostogolindu-i fructul către lumea noastră.