sub rochia de nichel sânii ei caută o ieșire
cum ochii ei roșii, opaci, peste întinderi, lumina.
ca un bici, părul se izbeste de pulpe,
când saltă pe calul solar.

nici amintire să-i tulbure calea,
nici bucurie să-i desfacă dinții ce-i mușcă din buze,
nici aer să-l tragă în piept
să-i sară copcile,
și sânii se zbat, caută viața;
încă în ei o lucire, dorința
și urma lăsată, cândva, în femeie –
ecou ce se stinge când calul nechează
în zeci de octave,
copita nervoasă împrăștie nori roșii de praf.

se tem coloniștii de-armata ei slută,
de-ntunecații ce sânge și carne poftesc;
de arcul ce-l poartă la șold această meduză,
de ochii ei ce îngheață suflarea,
se-ascund din calea-i sub roșii întinderi,
dar ea îi vânează, nebună, pe toți;
turbată voință sub fruntea cea palidă
și-n ochiul ei mort.

dă chiot și ceata flămândă-ncolțeste
nefericiți coloniști,
cum cerbul în vale, și colții îi sfâșie,
sângele curge izvor –
- dar setea nimic nu-i astâmpără –
sânii se zbat, freamătă-n ei fărâma de viață
și lapte tâșnește,
peste câmpia aridă răsar flori,
Marta calul strunește și calcă în urmă-i
iar viața plăpândă se stinge în praf.

târziu, când pleoapele vinete se lasă pe ochi,
nisipul îi mângâie pulpele zvelte
și sânii ei plini, sub tunica de nichel,
vuietul nopții parcă-i aduce aminte o mare;
simte cum valuri i-aștern spuma pe tălpi,
iar glasuri sprintene-o cheamă, o caută:
“- Artemis, soră a noastră, hai să pornim în păduri,
să vânăm căprioare și cerbi,
să bem din izvoare și-n unda lor repede
să ne lăsam mângâiate,
luna ne fie de veghe; hai, surioară!”

ca o poveste, înfrigurați,
în tuneluri în care se-ascund,
câțiva mai spun despre o Marta,
adusă aici cu secole-n urmă,
înainte de întâia cădere,
sau poate-nainte de tot,
prințesă senină însoțită de o ceată de tinere fete,
colindau împreună prin grădini și păduri,
dar nimeni nu știe
cum moartea-a cuprins, ca o plagă,
planeta cea roșie.

și sânii-i se zbat, caută viața
și nimeni nu știe
cum totul se poate întoarce
căci, vorba poetului,
viața-i un vis.